Alexandra
Noghi, pelerin pe El Camino de Santiago
Pentru
unii, drumul catre sine înseamna o rugaciune, o
carte sau privirea omului iubit. Pentru altii, calea
catre propriul eu este chiar drumul. O hunedoreanca
de 20 de ani din Romos s-a încumetat sa faca o astfel
de calatorie. 700 de kilometri pe jos. A luat cu
ea un rucsac si trei amici nemti. Suficient ca sa
porneasca în drumetia vietii ei – El Camino de Santiago.
Un drum vechi de peste 1.000 de ani care strabate
Spania de la Pirinei pâna la Atlantic. Un traseu
creat de celtii din Peninsula Iberica, chiar sub
Caleea Lactee.
Numere
norocoase pentru Calea spre Santiago
Alexandra
Noghi a aflat de „Drumul lui Iacob” de la un prieten.
A citit apoi cartea româncei Veronica Dragoi care
a facut stravechiul traseu de una singura. La pas,
asa cum fac cei mai multi pelerini. Si-a propus
sa plece si ea pe urmele milioanelor de pamânteni
care-l parcurg în fiecare an, mai cu seama în iulie,
când este sarbatorit apostolul Iacob. Pe hunedoreanca
o împiedicau însa doua lucruri: nu avea bani si
nu avea cu cine.
„O
vreme, am renuntat la idee, dar am povestit despre
drum unor colegi de facultate. Niste nemti. Ei stiau
despre Camino si au fost de acord sa mergem împreuna.
Deci, mai ramânea o singura problema. Banii”, povesteste
Alexandra, înca surprinsa de cum s-au rezolvat lucrurile.
Fata obisnuia sa joace uneori la loterie. A facut
la fel si de Pasti. A mizat pe 6 numere care însemnau
ceva pentru ea. Cinci dintre ele i-au adus noroc.
„Am
câstigat 12.000 de lei, dar am ramas în mâna cu
9.000. Am fost sigura ca acest câstig avea legatura
cu dorinta mea de a pleca pe Camino. Asa ca am pornit
la drum”, spune tânara care si-a înceaput calatoria
la sfârsitul lui iunie. A cautat pe internet detalii
despre traseu, si-a propus sa faca zilnic un numar
de kilometri, asa încât sa ajunga la destinatia
finala în 30 de zile, si si-a pregatit rucsacul
pe care avea sa-l care în spate tot drumul. Un motiv
serios ca sa nu puna în el nimic inutil - echipamentul
strict, câteva articole de igiena si multe medicamente.
În total, 8 kilograme. Ideal este ca rucsacul sa
cântareasca 10 la suta din greutatea pelerinului,
explica hunedoreanca.
Pasaport
de pelerin
Pe
28 iunie, era la Zaragoza. Prima ei iesire din tara
si primul zbor cu avionul. Camarazi de drum îi erau
colegii nemti si un amic de-al lor. El Camino are
doua puncte de plecare – unul în Franta, altul în
Spania. Românca si-a început experienta din Pamplona.
Pâna la final – în Santiago de Compostela, avea
de mers 700 de kilometri. Pe jos. Stradania îti
este recunoscuta si daca faci drumul pe bicicleta
sau calare. Dar trebuie totusi sa parcurgi un anume
numar de kilometri pâna la final – minimum 100 pe
jos sau 200 cu bicicleta.
Pelerinii
pot pleca oricând si de oriunde de pe traseu. Important
este sa obtina pasaportul de pelerin sau „credencial”.
Un document care atesta calitatea de pelerin.
„Actul
poate fi cumparat cu 3 euro de la orice refugiu
de pe traseu. În fiecare localitate prin care treci
primesti câte o stampila pe el. E dovada ca ai parcurs
traseul oficial. La destinatia finala, primesti
un certificat de încheiere a pelerinajului, cu un
text integral în limba latina”, explica Alexandra,
convinsa acum ca pe Camino poti pleca si singur
pentru ca drumul este bine marcat, asa încât n-ai
cum sa te ratacesti. Semnele distinctive sunt o
sageata galbena si o scoica. Le vezi peste tot –
în paduri, pe câmpii, în munti, în sate, în orase.
Scoica
are o semnificatie metaforica. Striurile de pe ea,
care se reunesc într-un punct, reprezinta diferitele
rute pe care le fac pelerinii care ajung, în final,
la aceeasi destinatie – Catedrala din Santiago,
unde se afla moastele Sfântului Iacob.
„Buen
Camino!”
Asa
se saluta pelerinii de pe „Drumul lui Iacob”. Alexandra
a aflat formula în dimineata de 30 iulie. Prima
zi a calatoriei. A plecat din refugiu la ora 5.30.
Caldura te împiedica sa mergi toata ziua. La prânz
trebuie sa ajungi în urmatorul refugiu.
„Deci,
trebuie sa-ti faci norma de kilometri propusa. Eu
am parcurs 23, în medie, pe zi, dupa care îmi cautam
un loc în refugiile municipale sau private, numite
albergue”, explica tânara. Primele sunt mai ieftine
si, prin urmare, mai aglomerate. În celelalte sunt
10 paturi în camera si au chiar piscina în curte.
O noapte costa 7 euro. Bucataria e complet utilata.
Gasesti acolo chiar si ulei, sare sau otet. Îti
poti pregati orice, daca nu vrei sa manânci la restaurant
unde exista meniuri speciale pentru pelerini – 10
euro trei feluri de mâncare.
Singura
la jumatatea drumului
Pamântenii
care pleaca anual spre Santiago au motivatii diverse.
Le afli daca rasfoiesti cartile de oaspeti din refugii.
Cei mai multi fac drumul din motive religioase sau
spirituale. Pentru altii traseul e un prilej de
autocunoastere ori îi atrage natura, aventura, provocarea
fizica si redescoperirea bucuriilor simple. Alexandra
a avut motivele ei.
„Unu:
viata pe Camino e simpla. Trebuie doar sa te trezesti
de dimineata si sa mergi la pas. Nu-ti amintesti
nici macar în ce zi esti. Esti doar tu cu gândurile
tale. Chiar daca te ajung din urma alti pelerini,
tot singur esti, pentru ca nu poti vorbi cu ei mai
mult de un ceas. În rest, mergi continuu”, explica
Alexandra. Si doi: hunedoreanca si-a dorit sa aiba
parte, macar pentru o luna, de liniste. E studenta
la Jurnalism si Comunicare, în Bucuresti, si nu
s-a acomodat deloc cu traiul din Capitala. A avut
un an agitat. Si-a dorit sa-si descarce sufletul
pe Camino si s-o ia de la început. N-a fost usor.
A plâns când a razbit-o oboseala. S-a întrebat de
multe ori ce cauta acolo – în ploaia prea rece sau
sub dogoarea soarelui, cu dureri de spate ori de
picioare sau cu bataturi în talpi.
„La
un moment dat, un medic mi-a recomandat sa fac o
pauza. Altfel, riscam sa fac tendinita. L-am ascultat
si am luat autobuzul pe câtiva kilometri de drum.
Colega mea nemtoaica s-a trezit cu tendoanele inflamate
si a fost nevoita sa renunte la calatorie”, povesteste
tânara, care s-a trezit astfel singura la jumatatea
drumului. A aflat ca cei mai multi pelerini erau
nemti. A vazut pe drum în special tineri. Oameni
din multe colturi de lume. Unii împingeau carucioare
cu copii mici. Altii strabateau acelasi traseu pentru
a treia sau a patra oara. Pe ultima parte de drum,
a cunoscut un american din Philadelphia – Christian.
A plecat singur în drumetie dupa ce a descoperit
El Camino cautând pe internet vacante ieftine în
Europa.
Experiente
neplacute
Alexandra
a avut parte si de asa ceva. Trecuse de jumatatea
drumului. Avea de facut 18 kilometri în ziua aceea.
14 erau deja în urma ei. Majoritatea, prin padure.
S-a oprit ici-colo sa fotografieze locurile. Pâna
când si-a dat seama ca nu mai are telefonul. Era
în borseta care-i strângea mijlocul.
„L-am
uitat la ultimul refugiu. M-am oprit din drum si
am plâns. Când m-am linistit, am iesit la sosea
si am luat un taxi. Am facut drumul înapoi si l-am
recuperat”, îsi aminteste.
Nici
penultima zi a calatoriei n-a fost tocmai prietenoasa.
Pe ultima suta de kilometri a drumului e mai multa
lume. Sunt pelerini care încep traseul doar de acolo,
iar refugiile sunt pline ochi. Risti sa nu ai unde
înnopta.
„Nu
a lipsit mult sa ramân în strada. Ploua. Vremea
e urâta cu cât esti mai aproape de ocean. Nici la
pensiuni n-am gasit un pat liber”, povesteste Alexandra,
salvata totusi de ultimul autobuz spre orasul urmator,
Monte Do Gozo. La 30 de kilometri distanta. A dormit
într-un refugiu imens, construit de Papa pentru
pelerinii care vin la Santiago de Compostela. 1.000
de locuri care nu se ocupa toate niciodata. De-aici,
n-a mai fost mult pâna la capatul drumului. Dupa
cinci kilometri, a vazut Catedrala din capitala
Galiciei si parca i-a parut rau ca se opreste Calea.
„Îmi
era dor de toate durerile de care am avut parte.
Si de spate, si de picioare. Ma obisnuisem cu ele.
Îmi dovedeau ca sunt înca vie”, îsi aminteste tânara
pe care românii de pe strazile Spaniei o recunosteau
imediat pentru ca fredona întruna cântece românesti.
Macar cu ei putea schimba câteva cuvinte. Cu spaniolii
era cam greu. Cei mai multi nu stiu engleza sau
nu vor s-o vorbeasca. Abia daca te poti întelege
cu ei în magazin sau la restaurant.
Calea
care aduce liniste în suflet
El
Camino are darul de a-si lasa amprenta în sufletul
oamenilor care-l parcurg. Alexandra îl compara acum
cu drumul vietii. Asemanarea e izbitoare.
„La
fel ca în viata, întâlnesti tot felul de oameni.
Îi cunosti, le afli povestile si te desparti de
ei. Poate în reîntâlnesti mai târziu pe traseu sau
poate nu. Pe Camino trebuie sa iei lucrurile ca
si în viata. Te ploua, te bate soarele în cap, mai
intra vreunul în fata ta la dus, în vreun refugiu.
Altul sforaie toata noaptea, în patul de lânga tine,
si nu poti dormi. În alte zile, e mai frumos. Traseul
e în mare parte drum de tara. Cu suisuri si coborâsuri,
cu bolovani pe care trebuie sa-i ocolesti”, povesteste
Alexandra, convinsa ca nu destinatia finala este
importanta, ci drumul în sine. Daca o sa aiba ocazia,
o sa-l faca iar. Si tot pe jos. Pentru ca este calea
care-ti acorda timp de gândire si de simtire. Care
îti asterne liniste în suflet. O liniste fara claxoane
si fara lucruri de rezolvat, pe un fundal curat,
pe care au loc si timp sa se contureze doar muntii
si prapastiile sufletesti. O liniste în care fiecare
pelerin are prilejul sa exploreze propria geografie
interioara, pe lânga geografia din jurul lui.
„Nu
am strabatut Camino degeaba. Experienta aceasta
mi-a schimbat modul de a gândi si de a ma raporta
la anumite întâmplari din viata mea. Si, mai ales,
mi-a schimbat comportamentul”
Alexandra
Noghi, pelerin pe El Camino de Santiago
-----------------------------------------------------------
retour
ŕ Q.Pratique Généralités

delhommeb
at wanadoo.fr - 11/11/2012
|