Alexandra Noghi, pelerin pe El Camino de Santiago

  Pentru unii, drumul catre sine înseamna o rugaciune, o carte sau privirea omului iubit. Pentru altii, calea catre propriul eu este chiar drumul. O hunedoreanca de 20 de ani din Romos s-a încumetat sa faca o astfel de calatorie. 700 de kilometri pe jos. A luat cu ea un rucsac si trei amici nemti. Suficient ca sa porneasca în drumetia vietii ei – El Camino de Santiago. Un drum vechi de peste 1.000 de ani care strabate Spania de la Pirinei pâna la Atlantic. Un traseu creat de celtii din Peninsula Iberica, chiar sub Caleea Lactee.

  Numere norocoase pentru Calea spre Santiago

  Alexandra Noghi a aflat de „Drumul lui Iacob” de la un prieten. A citit apoi cartea româncei Veronica Dragoi care a facut stravechiul traseu de una singura. La pas, asa cum fac cei mai multi pelerini. Si-a propus sa plece si ea pe urmele milioanelor de pamânteni care-l parcurg în fiecare an, mai cu seama în iulie, când este sarbatorit apostolul Iacob. Pe hunedoreanca o împiedicau însa doua lucruri: nu avea bani si nu avea cu cine.

 „O vreme, am renuntat la idee, dar am povestit despre drum unor colegi de facultate. Niste nemti. Ei stiau despre Camino si au fost de acord sa mergem împreuna. Deci, mai ramânea o singura problema. Banii”, povesteste Alexandra, înca surprinsa de cum s-au rezolvat lucrurile. Fata obisnuia sa joace uneori la loterie. A facut la fel si de Pasti. A mizat pe 6 numere care însemnau ceva pentru ea. Cinci dintre ele i-au adus noroc.

 „Am câstigat 12.000 de lei, dar am ramas în mâna cu 9.000. Am fost sigura ca acest câstig avea legatura cu dorinta mea de a pleca pe Camino. Asa ca am pornit la drum”, spune tânara care si-a înceaput calatoria la sfârsitul lui iunie. A cautat pe internet detalii despre traseu, si-a propus sa faca zilnic un numar de kilometri, asa încât sa ajunga la destinatia finala în 30 de zile, si si-a pregatit rucsacul pe care avea sa-l care în spate tot drumul. Un motiv serios ca sa nu puna în el nimic inutil - echipamentul strict, câteva articole de igiena si multe medicamente. În total, 8 kilograme. Ideal este ca rucsacul sa cântareasca 10 la suta din greutatea pelerinului, explica hunedoreanca.

  Pasaport de pelerin

  Pe 28 iunie, era la Zaragoza. Prima ei iesire din tara si primul zbor cu avionul. Camarazi de drum îi erau colegii nemti si un amic de-al lor. El Camino are doua puncte de plecare – unul în Franta, altul în Spania. Românca si-a început experienta din Pamplona. Pâna la final – în Santiago de Compostela, avea de mers 700 de kilometri. Pe jos. Stradania îti este recunoscuta si daca faci drumul pe bicicleta sau calare. Dar trebuie totusi sa parcurgi un anume numar de kilometri pâna la final – minimum 100 pe jos sau 200 cu bicicleta.

 Pelerinii pot pleca oricând si de oriunde de pe traseu. Important este sa obtina pasaportul de pelerin sau „credencial”. Un document care atesta calitatea de pelerin.

 „Actul poate fi cumparat cu 3 euro de la orice refugiu de pe traseu. În fiecare localitate prin care treci primesti câte o stampila pe el. E dovada ca ai parcurs traseul oficial. La destinatia finala, primesti un certificat de încheiere a pelerinajului, cu un text integral în limba latina”, explica Alexandra, convinsa acum ca pe Camino poti pleca si singur pentru ca drumul este bine marcat, asa încât n-ai cum sa te ratacesti. Semnele distinctive sunt o sageata galbena si o scoica. Le vezi peste tot – în paduri, pe câmpii, în munti, în sate, în orase.

  Scoica are o semnificatie metaforica. Striurile de pe ea, care se reunesc într-un punct, reprezinta diferitele rute pe care le fac pelerinii care ajung, în final, la aceeasi destinatie – Catedrala din Santiago, unde se afla moastele Sfântului Iacob.

  „Buen Camino!”

  Asa se saluta pelerinii de pe „Drumul lui Iacob”. Alexandra a aflat formula în dimineata de 30 iulie. Prima zi a calatoriei. A plecat din refugiu la ora 5.30. Caldura te împiedica sa mergi toata ziua. La prânz trebuie sa ajungi în urmatorul refugiu.

  „Deci, trebuie sa-ti faci norma de kilometri propusa. Eu am parcurs 23, în medie, pe zi, dupa care îmi cautam un loc în refugiile municipale sau private, numite albergue”, explica tânara. Primele sunt mai ieftine si, prin urmare, mai aglomerate. În celelalte sunt 10 paturi în camera si au chiar piscina în curte. O noapte costa 7 euro. Bucataria e complet utilata. Gasesti acolo chiar si ulei, sare sau otet. Îti poti pregati orice, daca nu vrei sa manânci la restaurant unde exista meniuri speciale pentru pelerini – 10 euro trei feluri de mâncare.

  Singura la jumatatea drumului

  Pamântenii care pleaca anual spre Santiago au motivatii diverse. Le afli daca rasfoiesti cartile de oaspeti din refugii. Cei mai multi fac drumul din motive religioase sau spirituale. Pentru altii traseul e un prilej de autocunoastere ori îi atrage natura, aventura, provocarea fizica si redescoperirea bucuriilor simple. Alexandra a avut motivele ei.

  „Unu: viata pe Camino e simpla. Trebuie doar sa te trezesti de dimineata si sa mergi la pas. Nu-ti amintesti nici macar în ce zi esti. Esti doar tu cu gândurile tale. Chiar daca te ajung din urma alti pelerini, tot singur esti, pentru ca nu poti vorbi cu ei mai mult de un ceas. În rest, mergi continuu”, explica Alexandra. Si doi: hunedoreanca si-a dorit sa aiba parte, macar pentru o luna, de liniste. E studenta la Jurnalism si Comunicare, în Bucuresti, si nu s-a acomodat deloc cu traiul din Capitala. A avut un an agitat. Si-a dorit sa-si descarce sufletul pe Camino si s-o ia de la început. N-a fost usor. A plâns când a razbit-o oboseala. S-a întrebat de multe ori ce cauta acolo – în ploaia prea rece sau sub dogoarea soarelui, cu dureri de spate ori de picioare sau cu bataturi în talpi.

   „La un moment dat, un medic mi-a recomandat sa fac o pauza. Altfel, riscam sa fac tendinita. L-am ascultat si am luat autobuzul pe câtiva kilometri de drum. Colega mea nemtoaica s-a trezit cu tendoanele inflamate si a fost nevoita sa renunte la calatorie”, povesteste tânara, care s-a trezit astfel singura la jumatatea drumului. A aflat ca cei mai multi pelerini erau nemti. A vazut pe drum în special tineri. Oameni din multe colturi de lume. Unii împingeau carucioare cu copii mici. Altii strabateau acelasi traseu pentru a treia sau a patra oara. Pe ultima parte de drum, a cunoscut un american din Philadelphia – Christian. A plecat singur în drumetie dupa ce a descoperit El Camino cautând pe internet vacante ieftine în Europa.

  Experiente neplacute

  Alexandra a avut parte si de asa ceva. Trecuse de jumatatea drumului. Avea de facut 18 kilometri în ziua aceea. 14 erau deja în urma ei. Majoritatea, prin padure. S-a oprit ici-colo sa fotografieze locurile. Pâna când si-a dat seama ca nu mai are telefonul. Era în borseta care-i strângea mijlocul.

  „L-am uitat la ultimul refugiu. M-am oprit din drum si am plâns. Când m-am linistit, am iesit la sosea si am luat un taxi. Am facut drumul înapoi si l-am recuperat”, îsi aminteste.

  Nici penultima zi a calatoriei n-a fost tocmai prietenoasa. Pe ultima suta de kilometri a drumului e mai multa lume. Sunt pelerini care încep traseul doar de acolo, iar refugiile sunt pline ochi. Risti sa nu ai unde înnopta.

  „Nu a lipsit mult sa ramân în strada. Ploua. Vremea e urâta cu cât esti mai aproape de ocean. Nici la pensiuni n-am gasit un pat liber”, povesteste Alexandra, salvata totusi de ultimul autobuz spre orasul urmator, Monte Do Gozo. La 30 de kilometri distanta. A dormit într-un refugiu imens, construit de Papa pentru pelerinii care vin la Santiago de Compostela. 1.000 de locuri care nu se ocupa toate niciodata. De-aici, n-a mai fost mult pâna la capatul drumului. Dupa cinci kilometri, a vazut Catedrala din capitala Galiciei si parca i-a parut rau ca se opreste Calea.

  „Îmi era dor de toate durerile de care am avut parte. Si de spate, si de picioare. Ma obisnuisem cu ele. Îmi dovedeau ca sunt înca vie”, îsi aminteste tânara pe care românii de pe strazile Spaniei o recunosteau imediat pentru ca fredona întruna cântece românesti. Macar cu ei putea schimba câteva cuvinte. Cu spaniolii era cam greu. Cei mai multi nu stiu engleza sau nu vor s-o vorbeasca. Abia daca te poti întelege cu ei în magazin sau la restaurant.

  Calea care aduce liniste în suflet

   El Camino are darul de a-si lasa amprenta în sufletul oamenilor care-l parcurg. Alexandra îl compara acum cu drumul vietii. Asemanarea e izbitoare.

  „La fel ca în viata, întâlnesti tot felul de oameni. Îi cunosti, le afli povestile si te desparti de ei. Poate în reîntâlnesti mai târziu pe traseu sau poate nu. Pe Camino trebuie sa iei lucrurile ca si în viata. Te ploua, te bate soarele în cap, mai intra vreunul în fata ta la dus, în vreun refugiu. Altul sforaie toata noaptea, în patul de lânga tine, si nu poti dormi. În alte zile, e mai frumos. Traseul e în mare parte drum de tara. Cu suisuri si coborâsuri, cu bolovani pe care trebuie sa-i ocolesti”, povesteste Alexandra, convinsa ca nu destinatia finala este importanta, ci drumul în sine. Daca o sa aiba ocazia, o sa-l faca iar. Si tot pe jos. Pentru ca este calea care-ti acorda timp de gândire si de simtire. Care îti asterne liniste în suflet. O liniste fara claxoane si fara lucruri de rezolvat, pe un fundal curat, pe care au loc si timp sa se contureze doar muntii si prapastiile sufletesti. O liniste în care fiecare pelerin are prilejul sa exploreze propria geografie interioara, pe lânga geografia din jurul lui.

  „Nu am strabatut Camino degeaba. Experienta aceasta mi-a schimbat modul de a gândi si de a ma raporta la anumite întâmplari din viata mea. Si, mai ales, mi-a schimbat comportamentul”

  Alexandra Noghi, pelerin pe El Camino de Santiago

                                                                    -----------------------------------------------------------

  retour à Q.Pratique Généralités

delhommeb at wanadoo.fr - 11/11/2012